Poezia romantica – Oda (in metru antic) – M. Eminescu

avon.ro%20

Poezia romantica 

Oda (in metru antic) – M. Eminescu

Incadrarea in perioada literara si curent literar

Opera apartine ultimei etape de creatie a poetului Mihai Eminescu, etapa in care sunt incluse toate marile poeme asupra carora s-a insistat, Mihai Eminescu avand nevoie de un timp indelungat pentru a le finaliza.

Fiind conceputa riguros, intr-un tipar formal clasic, aspect identificat inca din titlu, opera are un preponderent caracter romantic, aspect reiesit din temele si motivele literare surprinzand viziunea poetului asupra imaginarului poetic si asocierea speciilor literare oda, elegie, meditatia. Se remarca de asemenea, simplitatea stilistica si echilibrul constructiei versurilor.

Opera se incadreaza alaturi de Luceafarul si Glossa intr-o triologie ce urmareste elucidarea conditie geniului.

Opera a fost publicata in editia din 1883 alcatuita de Titu Maiorescu si numita “Poezii”.

Geneza operei

In perioada 1872-1882, poetul a reusit sa valorifice poemul intitulat “Oda pentru Napoleon” in mai multe variante, realizand o trecere de la ipostaza romnatica a Titanului la cea de poet, de fiinta care isi cauta prin poezie starea sufleteasca interioara. Poezia devine astfel o oda a fiintei realizata prin schimbarea titanismului in genialitate, urmarindu-se astfel tema conditiei geniului in dimensiune poetica.

Cele 11 strofe inchinate lui Napoleon sunt metamorfozate in 5 strofe destinate poetului in care predomina semnificatiile mitologice.

Explicarea titlului

Titlul operei este sugestiv in ceea ce priveste specia literara si sentimentele de preamarire fiintelor aduse prin ea si specificul prozodic (“in metru antic”).

Metrul antic se intalneste in versurile lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe mai lungi in ideea cresterii sonoritatii poeziei. Acest tip de metru se regaseste in strofa safica specifica poeziei antice grecesti formata din 3 versuri de 11 silabe si un vers de 5 silabe. In versuri alterneaza tipul de ritm dactilic si trohaic.

Tema operei si tipul de lirism

Tema operei o constituie viziunea asupra conditiei geniului, poezia abstractizand formule metaforice poetice in exprimarea subtemei iubirii, a mortii, a cunoasterii si a autocunoasterii.

Lirismul subiectiv este subliniat de forma confesiva in dimensiune lirica. Confesiunea lirica ia tonalitate de ruga, odata si elegie, fiind sustinuta de marcile lirico-gramaticale specifice eului poetic.
Prin forma confesiva se destainuie tragismul starii poetice subliniat de structura antitetica a operei ce evidentiaza starile deunisiace si cele de suferinta, nepasare.


 STRUCTURA COMPOZITIONALA

Cele 5 catrene ale operei infatiseaza un ciclu existential complet care se structureaza in 4 secvente lirice: strofa 1 arata o atitudine poetica contemplativa din vechime, strofa 2 subliniaza o experienta fundamentala care tulbura starea de echilibru, strofa a 3-a si a 4-a arata momentul existential actual si prezent al existentei eului liric, iar ultima strofa surprinde ruga de mantuire.

Analiza textului liric

Prima strofa debuteaza confesiv intr-o forma de regret cu privire la conditia geniului ce rurpinde timpul in scurgerea inevitabila. Suprinderea varstei la care eul liric viseaza este considerata eterna “Pururi tanar, infasurat in manta-mi”, mantia in care varsta este invelita sau infasurata, se crede a fi legatura cu spatiul exterior. Poetul este definit de verbe definitorii “a invata”, “a crede”, “a muri”, lipsind verbul a iubi. Sentimentele exprimate sunt de singuratate, tristete, reiesite din “visatori la steaua/ Singuratatii”.

In a doua strofa, iubirea apare pur intamplator, fiind definita printr-o aparitie brusca si vazuta ca o suferinta mistuitoare “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta, tu, dureros de dulce…”. Poetul se caracterizeaza prin iubirea pasionala si in acelasi timp chinuitoare, folosind oximoronul “dureros de dulce”. Sentimentele migreaza intre iubire si creatie si nu exclud. Poetul foloseste o imaginatie regasita si in poemul Luceafarul in care, metamorfozandu-se acesta, coboara in spatiul telurc al camerei fetei de imparat. Doar ca, Luceafarul este nemuritor, iar poetul este fiinta nemuritoare.

Strofa a treia este conceputa pe baza miturilor si semnificatiilor mitice, dar apar si simbolurile primordiale intr-o constructie anitetica si hiperbolica. Eul liric devine geniul care plange, se lamenteaza in ipostaza de barbat indragostit “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul inveninat de haina-i”. Focul simbolizeaza sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi, dorita de eul liric, el se afla in antiteza cu apa, strofa constituindu-se ca un raspuns al unei intrebari adresate in urmatorul catren.

In strofa a patra se continua ideea poetica, in care eul liric este mistuit de propriul sentiment, iar eul liric se schindeaza, barbatul indragostit dorindu-si sa-si regaseasca propriul eu. Focul devine purificator si apare ideea de renastere in conditia genialitatii “Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…/Pot sa mai reinviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?”.

Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga de matuire, in care fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine. Finalul este asemanator Luceafarului deoarece se constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu separat al manifestarilor sufletesti. poetul isi asuma conditie “mie reda-ma”, asa cum Luceafarul isi constientizeaza postura geniala “si eu am lumea mea ma simt nemuritor si rece”.

 

cel.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *